Pe zi ce trece, lipsa de umanitate a conlocuitorilor acestei planete imi provoaca o mare sila. Grijile cu luatul painii si dusul gunoiului ne fac sa ne departam de scopul creatiei noastre, de a fi oameni. Devenim roboti de tinchea, trecem unii pe langa altii, fara sa ne uitam, ca nu cumva ceea ce vedem sa ne induplece de a da jos armura sau ca nu cumva sa ne abatem de la drumul ingust pe care pasim.
Azi dimineata, in buricul targului, o batrana cu plasele pline cu de-ale gurii se-mpiedica in asfaltul plin de gropi si cade jos. Surprinzator, toti se uita, dar nimeni nu schiteaza nici un gest, decat grimase ale fetei. Unii, mai mult, se intorc si-si continua drumul. Altii striga: “Na, poftim asfalt...”. Toti gasesc un vinovat, insa nimeni nu vede paiul din ochi. Bunul samaritean din mine sare in ajutor, iar langa mine si o alta doamna, destul de in varsta. Doi din zeci de roboti. Asta imi aduce aminte de modul cumplit in care o tanara a murit dupa ce a fost injunghiata intr-o scara de bloc, iar zecile de oameni din blocul cu zece etaje, nu i-au sarit in ajutor pentru ca au “fost siguri” ca cineva deja apelase 112.
Cand eram mica de tot, mama m-a invatat multe lucruri, printre care, cel mai important acum, sa fiu bun cu ceilalti. Sa fiu saritor si sa fac o fapta buna. Suntem 70.000 de romascani, ce ar fi daca am face toti o fapta buna pe zi... Stiu, sunt inca o copila. Dar nu uitati, copiii sunt singurii care mai au suflet.
Ramaneti calmi. Brb.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu