La cererea fanilor mei, ca tot va doreati sa-mi analizati noua tunsoare, va ofer ceva si mai tare: eu dormind, cu freza noua pe masa si geaca de imprumut. Bine ca nu am si pasta de dinti pe fata sau hartie igienica in nas, ca-n tabara... Povestea pozei e simpla: terasa de la hotel, ora 12 noaptea, doi prieteni la masa, unul preocupat sa faca poze... Mie frig tare si somn dublu. Poza nu a prins si sforaitul, dar cica nici nu s-a manifestat activ. Cred ca si el era prea obosit. Cam asa aratam dupa cinci zile de news-roman:
Am apărut la ziar. La ziarul de scandal – Can-Can. Pe bune, numai că e o versiune mai tinerică de-a mea şi muuuuult mai naivă. Dă click, dacă nu mă crezi.
Vârsta: 28 de ani
Sunt din: Roman
În prezent sunt: şomeră
Pe viitor sper să: îmi găsesc de treabă
Dorinţa, visul meu este să: trăiesc bine (ha, ha, ha). Nu, visul este să fac ceva util cu viaţa mea şi să mă doară cât mai puţin spre deloc în cot de vieţile altora.
Hobby-urile mele sunt: scrisul şi arta manipulării. La niciuna nu excelez.
PS: Că nu mă pot abţine, că mi-au murit lăudătorii, că nu-mi mai încap în pene, că nimeni nu mă mai vrea, spun eu: erau să mă dea şi în ZdR. Cu 15 pentru Roman. N-a fost să fie. Mi-a luat pagina Alin. Na, el e preşedinte. Eu, nu-s. Încă.
Contra-editorial la „15 ani de presă cotidiană în Roman” – mi-a plăcut oarecum, dar, tocmai pentru că au trecut 15 ani, mă aşteptam la „altceva”. Am citit, în schimb, un editorial plin de patetism tern, în care se vorbeşte despre un trecut greu, dar glorios, şi deloc despre viitorul strălucit într-o economie ce duduie. Am citit un editorial scris parcă înainte de a bea cafeaua. Un documentar, construit din spatele unei biblioteci pline cu ziare prăfuite şi care înşiră evenimente şi frânturi de realitate abstractă. Noţiuni elementare. Fără suflet, fără miez, fără promisiunile, adeseori zadarnice, dar pe care eu – ca şi cititor – le aştept. Fără dorinţa ascunsă spusă, mai mult pentru sine, atunci când sufli în lumânările aşezate, cu imaginaţie, pe tort.
Nu o să mai scriu niciodată la ZdR, dar pe blog îmi este (încă) permis să mă joc de-a jurnalistul ce găseşte oriunde nod în papură.
15 pentru Roman
Istoric: 15 ani au trecut de la prima ediţie a ZdR, pe atunci cunoscut sub marca Monitorul. În tot acest timp, am schimbat trei (patru?) primari şi am supravieţuit unui număr greu de stabilit şi amintit de şefi de stat şi guverne. Şi oamenii noştri i-am schimbat. Unii pentru că aşa au vrut, alţii pentru că aşa am simţit că este mai bine. Meseria de jurnalist se învaţă, dar, înainte de învăţătură, e nevoie de pasiune. Nimeni nu se bucură de bucata de pâine dacă aceasta nu are condimentul minune. Pentru unii, condimentul a însemnat salariul, pentru alţii - beneficiile de a se „învârti” în ceaşcă odată cu caimacul societăţii muşatine, iar pentru cei care au supravieţuit – aurul. Meseria e brăţară de aur şi trebuie purtată nu cu teama că-i va fi furată, ci cu mândrie.
Suntem mândri că, în 15 ani, am învăţat unii de la alţii. Cel mai mult - noi de la voi, pentru că, altfel, n-ar mai fi fost o sărbătoare, ci o minune!
Prezent: 15 ani frumoşi şi o minune. Minunea sunteţi voi, cei care aţi înţeles că noi vă putem oferi o reacţie la ceea ce vi se întâmplă. Minunea este oferită de clipa în care, fie că mergeţi la chioşc sau intraţi pe versiunea online a ziarului nostru, aşteptaţi, asemeni copiilor în dimineaţa de Crăciun, să deschideţi cadoul. Suntem un cadou scump, poate, dar util pentru magia de care avem nevoie în viaţă. În el găsiţi povestea străzii pe care locuiţi, amintirea unui oraş de altădată, imaginea vecinului de la două blocuri mai departe, analiza economică a firmei la care lucrează unchiul sau verişoara, explicaţia faptului că verdele e mai verde vara sau, pur şi simplu, gândurile la rece asupra unui eveniment fierbinte.
Avem de toate, pentru că dorim ca voi să aveţi de la noi tot ceea ce vă trebuie. Nouă, de multe ori, ne-a trebuit curaj. Să arătăm cu degetul sau să aplaudăm, dar am reuşit să menţinem un echilibru între aşteptările dumneavoastră şi interesele noastre. Altfel, noi am fi fost o mână de oameni care scriu pentru un număr de cititori egal cu degetele de la mâna unui beteag. În realitate, noi suntem puţinul din întregul pe care-l formaţi în jurul nostru, asemeni unui zid. Puternic. Suntem o cetate, pentru că voi ne apăraţi!
Viitor: 15 ani au trecut. Urmează alţi ani. Niciunul nu va semăna cu altul, dar noi vom rămâne aceiaşi. Vom rămâne captivi în cetate, dar nu şi înguşti la mine. De acolo, de sus, vom privi la lume. Semeţ, nu cu trufie. Atenţi, nu iscoditori. Suspicioşi, dar nu paranoici. Vom scurta orizontul, în căutarea adevărului şi nu ne vom lăsa orbiţi de aureola portocalie, roşie sau galbenă.
Legământul tacit şi respectat în aceşti 15 ani nu ne permite să părăsim citadela, atât timp cât cineva ne va mai bate la porţile larg deschise, atât timp cât zidurile nu vor deveni ruine, iar ruinele nu vor fi demolate de buldozerele ce vor să facă loc giganţilor. Ne vom apăra, pentru că ştim că asta vă doriţi!
Dorinţă: Îmi doresc, ne doresc, vă doresc... Să fim sănătoşi, să avem timp şi bani să sărbătorim mai des, să ne amintim unii de alţii şi peste 15 ani, să ne strângem mâna chiar şi atunci când pierdem şi, niciodată, dar niciodată, să ne comportăm ca doi străini care vorbesc despre vremea. Mai ales despre vremea de ieri. Pentru că, astăzi, împlinim 15 ani. 15 ani pentru Roman. Iar mâine, vom împlini 15 ani şi o zi. Şi tot împreună vom fi!
Precizare: Sunt sigură că gestul meu nu va fi interpretat deloc altfel decât este. Aşa că: nu săriţi cu gura! Dacă toţi am fi cuminţi şi ascultători, am muri, în 15 ani, de plictiseală! Nici măcar o clipă nu-mi trece prin cap că ce am scris eu e mai bun. E o alternativă. Feminină.
Ieri, de vreo trei-patru ori, am dat peste o ştie legată de un număr de telefon şi proprietarii lui, care, rând pe rând, mureau... Numărul Satanei, Numărul de telefon care aduce moarte şi alte titluri năstruşnice. Am insistat să nu citesc, dar, după ce nimic şi chiar nimic nu mai era interesant, am deschis asta. Ce am înţeles eu: unul a făcut cancer, iar ceilalţi doi erau mafioţi... Mare coincidenţă că au murit.... Probabilitatea fiind de 98% ghinion şi doar oleacă de şansă.
Eu nu am susperstiţii prea multe. Cred că joia nu e o zi prolifică, mai ales că toate necazurile s-au abătut asupra mea în această zi. 13 nu are efect asupra mea, probabil şi pentru că îmi place actriţa din Dr House. Pisica neagră? Am un vecin, pe alee la mine, care are în casă o pisică neagră!!! Eu am un câine negru. Deci, negrul nu mă sperie. Mă întorc din drum foarte des, pentru că sunt zăpăcită şi uitucă. Nu cred în vise, deoarece am ţinut, în somn, copii – bâieţi mici, coci (puralul masculin de la cocă) – în braţe şi... nimic. M-am visat mireasă de mai multe ori, după ce m-au terorizat, de-a lungul zilei, unii cu vârsta, ceasul biologic şi nevoia de a intra în rând cu lumea...
De fapt, m-am hotărât: superstiţiile sunt pentru proşti. Pentru cei care nu sunt în stare de nimic şi, pentru că nu fac nimic – deci nu le iese nimic, pot uşor să dea vina pe pisicile care sună la telefonul al cărui număr începe cu 13...Bineînţeles că telefonul sună de trei ori şi numai în zile de marţi.
Descoperă-mă pe descopera-judetul-neamt.ro! Sunt la secţiunea: nemţenii care scriu despre judeţul Neamţ. Eu nu scriu neapărat despre judeţ, nici despre nemţeni, dar mai scap şi câte un adevăr, când am timp şi dispoziţie. Mă bucur că, deşi numai câţiva mai vorbesc cu mine, cineva mă şi apreciază... Glumesc. Ştiu că-s bună şi ştiu că mă iubiţi, doar ce altceva aveţi de făcut?!
M-a rugat cineva de vreo două poze... Răsfoind prin cufărul cu amintiri, am dat peste imaginea unor personalităţi. Să le spunem preşedinţi. De partide, mai mari şi mai mici, dar toţi puternici, în felul lor, dar mai ales pe lângă mine. Sunt şi eu cu ei, pe vremea când, aşa cum căprioara bea apă din lacul plin de PET-uri.
La dreapta mea: senator PSD Ioan Chelaru, chestor al Senatului, vicepreşedinte PSD, preşedinte PSD Roman... Peste dealuri, munţi, văi, mări şi depresiuni, tocmai la Bruxelles, la PE. Atât de aproape unul de altul şi, totuşi, atât de departe de casă... A trecut mult de atunci. Eram tânără şi nedormită. Ca o jurnalistă adevărată!
Tot la dreapta mea: Alin Lucian Emanuel (!) Antochi, actual candidat la preşedinţia PSD Neamţ. Pe atunci, europarlamentar. Tot la Bruxelles. Eram în bătaia steagurilor. Mai târziu m-au bătut şi pantofii, mochetele/traversele/preşurile/ţolurile/persanele de la PE sunt îngrozitor de nepractice pentru cei care vor să prindă Europa de coadă pe tocuri.
Iar la dreapta?! În fine, lângă mine: Gabriel Farcaş, preşedinte UNPR Roman, pe atunci membru PSD. Mi-a dat (a se citi: mi-am însuşit) săptămânile trecute un pix de la preşedinţia sa şi am promis, la schimb, că voi spune de bine. Deci tac. Eram sus la Colina Leului, în apropiere de Waterloo, la vreo 20 de km de Bruxelles.
Cu preşedintele PDL Roman - Dan Laurenţiu Leoreanu - nu am poză. Am poză cu leul de mai sus, de pe colină, însă cu cel în carne şi oase nu am. Încă. Oricum, poza asta e mult mai bună. Îi rog pe membrii pedele să stea liniştiţi. A reuşit să evadeze... pentru că, evident, era nevinovat.
În sfârşit... În faţa mea, preşedinteleeeeee Traian Băăăăăsescu. Spatele frumos e al meu. Nu ştiu ce-mi explica exact (era legat de inundaţiile din 2008), dar sigur privirea mea, de căprioară, l-a cucerit... De fapt, cred că l-a atras poşetuţul meu, croşetat după tradiţia hippy.
Acum eu cu faţa, el cu spatele... N-o văd nicăieri pe Flora Ordean... Sigur poza e un trucaj ordinar.
Eu cu El. Îmi scot pălăria în faţa lui. Două "enter-uri" mai jos, eu cu preşedintele meu. Nu e invizibil... El poate fi văzut doar de cei cu inima curată... Sorry pentru ceilalţi.
Fie vorba între noi, pălăria respectivă o furasem de la un primar PSD, deoarece costa numai 100 de euro...
Din păcate, arhiva mea de poze nu-mi arată nimic de preşedinţii liberali... Poate mă ajută ceilalţi colegi. Vlad sigur are măcar vreo trei-patru instantanee... Dă drumul la poze!
Victor Ponta: Mulţumesc din inimă partidului şi tătucului, care m-a ridicat în braţe de trei ori şi am reuşit să mă prind de prag. Îi promit că voi continua filmările la Liceenii, aşa să mă ajute tata socru !
Adrian Năstase: Doresc pe această cale să-i mulţumesc lu' tuşica Tamara pentru că m-a ajutat cu un cofraj cu ouă roşii, că mi-a dat casă cu geam termopan şi îi promit să nu mă mai uit în oglindă, deoarece se sparge şi îmi aduce iar opt ani de ghinion şi de opoziţie.
Ludovic Orban: Na na na na... Liberal vine de la liberta, iar acum îi citez pe romina şi albano power. Sunt în libertate şi asta mă face mai puternic până-n omuşoru’ din gât. Mulţumesc celor afoni, care încă mai au încredere în corzile mele vocale. Fără ele, un trubadur ca mine ar fi nimic!
Crin Antonescu: Pentru că am prea mult bun simţ, doresc să-i mulţumesc actorului meu preferat din filmul Hoţul şi Vardiştii, Tăriceanu, care mi-a dat puterea să mă bat cu toţi şi să ies al treilea, chiar dacă am fost cel mai bun! Freza e de vină, am nevoie de alţi ochi albaştri... Sunt Crin, Crin Antonescu.
Ion Iliescu: Măi dragă, cu premiu sau fără, sunt cel mai bun. Merci oricum că vă mai gândiţi din când în când la mine.... God bless Rusia, pardon România.
Mircea Geoană: Întâi de toate, fără a vă plictisi foarte mult, vreau să vă mărturisesc că nimic din toate acestea nu ar fi fost posibile fără un masaj de relaxare, care mi-a alintat - într-un mod deloc eufemistic - fiecare muşchi în parte, astfel încât Arnold Schwarzenegger, chiar şi Mircea Badea, s-ar simţi penibil. Aveţi încredere în mine, repetiţiile sunt mama învăţăturii!
Emil Boc: Tată, mamă, mă văd la televizor! M-au pus ăştia să mă urc pe covorul roşu făcut sul, dar important e că mă vede o ţară întreagă de derbedei. Taticu’, mi-ai dat tu cu oul în cap, dar capul meu e mare şi odihnit. Mulţumesc că m-ai învâţat de mic să ascut coasa, acum taie foarte bine din salariile muncitorilor. La unii, taie chiar din rădăcină. Hai că vă las... Cineva să mă ajute să cobor... fără să pic.
Elena si Traian: Pisi, crezi că e bine că apărem, iar, împreună la televizor? – Iubi mic, stai liniştită, râzi ca mine şi totul va fi bine, hă hă hă. Dacă se ia cineva de noi, o să le spunem că e un trucaj ordinar. – Pisi, şuviţa ta e cam mică, trebuie să plec capul... ca să ne unim! – Iubi, lasă mofturile. E ca-n turism. Eu îţi ofer nimic, iar tu eşti mulţumită. Zâmbeşte, ţara e cu ochii pe noi! – Da pisi, doar cu tine trăiesc bine!
PS: Normal că ce e mai sus e un pamflet, e aşa de zâmbeală, chiar dacă nu-i mai vine nimănui să-şi arate fasolele... În fine, poza e primită pe e-mail, dar sigur e furată de undeva... Când aflu sursa, o dau în vileag.
PS2: Off topic. Avatar e un fim de doi bani. Chiar şi văzut la 3D, faptul că-ţi stă meduza pe năsuc nu-l face vreo capodoperă. Bine, nici nu te poţi pune cu gustul omului. Ce mi se pare îngrozitor e că s-a „cenzurat” faza de sex din film, să se uite şi minorii (unii le-ar da oricum lecţii lu’ taticu si mamica), ea apărând numai pe DVD. Faza în sine durează doar câteva secunde şi este construită pe... bază de păr. Nu tu misionarul, săritura de pe dulap, ci unirea energiilor capilare... De-aia cred că n-am înţeles eu filmul.
Aţi votat, m-am tuns! A fost exact ca la alegeri. Voi aţi vrut o blonda bună, focoasă, tapată, şuviţată, înfoiată şi frumoasă, iar, de fapt, a ieşit tot ceva de-a lui băsescu. Brunetă, "nantă", cu fantezui, bretonată şi zâmbăreaţă. Tata a spus că un fel de EBA (şi nu măr refer la poliţista comunitară preaslăvită de Vlăduţ... - nu am mai găsit articolul pe net, că vi-l ofeream), dar sper să nu mă capăt cu syda. Ce ştie tata despre modă şi ce ştiu eu despre politică şi dragoste!
Am agăţat până acasă şi doi cocălari, semn că am ieşit din nou pe piaţă. Nu la piaţă! De-acum, lumea e a mea...zi-le Loredana....
Era odată ca-n poveşti, era ca niciodată... Vă aduceţi aminte de povestea cu împăratul, cele trei fiice şi iubirea lor, povestea lui Petre Ispirescu? Fata cea mică îl iubea pe împărat ca sarea-n bucate! Asta era odată, pentru că în viitor va câştiga fata care-l va iubi pe împărat ca Magne B6, asociat cu fier şi un pic de fructoză!
Ministerul Sănătăţii vrea să pună taxă pe sare! Că cică de-aia murim repede de inimă. Sări-v-ar legile să vă sară din cap! Că inimă se găseşte doar la măcelărie!
Trăiesc mizerabil(ii)... Sau aşa mă simt... Tot aia. Afară e urât, mă doare capul din cauza vocilor obsesiv de agresive ale moderatorilor din talk-show-uri, am băut prea puţină cafea, am mâncat prea iute şi am impresia că-s mult prea slabă. Până mai alaltăieri, căutam poneiul (citeşte aici bancul, dacă nu ai zâmbit încă), acum sunt sigură că poneiul e doar un animal şi nu are nicio vină.
Ce faci când te simţi aşa? Soţiile voastre, de exemplu, gătesc o plăcintă-n brâul plin cu mere sau merg la shopping la mol. Bărbaţii voştri, alt exemplu, merg la o bere, în speranţa că le pică-n gură şi-o plăcintă. Eu? Nu fac shopping (sunt o snoabă şi cred haina nu-l face pe om) şi cu gătitul sunt uşor certată... Eu mă tund. Da, un clişeu care sigur mă va determina să mă schimb, măcar fizic... Puneţi mâna pe pix şi bifaţi în sondaj cum să devin lucoasă în loc de insipidă... Aveţi şapte variante (culoarea nu se schimbă, e ca năravaul)!
PS: Dacă stau bine să mă gândesc, azi e joi. Da, sigur, de-aia sunt aşa. Azi e joi, dar abia mâine se face vineri... Sunt cu fundu-n două luntre, noroc că vâsla e încă în mâna mea. Mai am nevoie de un mic vânt... O adiere am zis, nu tunaţi şi fulgeraţi!
De dimineaţă, urmăresc modul în care oamenii vor ieşi azi în centrul capitalei pentru a-şi cere dreptul la o viaţă - măcar la fel ca cea de acum o lună. E prima dată când remarc solidaritatea poporului român. Până acum, noi eram doar cei ospitalieri. Rromii erau cei solidari...
Privind la modul în care - şomeri, pensionari, profesori, mineri... - s-au organizat (paşnic până la ora când postez eu), nu am cum să nu ridic din sprâncene admirativ, că putem fi ordonaţi - pe culori, judeţe, meserii, sindicate - în faţa lor pentru a ne arăta puterea (bineînţeles că asta cu puterea si poporul e o naivitate stupidă, dar ideea organizării e cea principală). Din păcate, din 4-5 ani, ei ne urcă pe noi în autocare şi ne spun cu cine să votăm. Şi atunci, la fel de organizaţi, suntem ascultători. Ei ne roagă, ei ne mint, noi suntem paşnici.
PS: Spotul făcut de antena3, pe fundal cu melodia "ruga pentru parinti", e de aici. Din România. Rugă făcută de minţi care ştiu să speculeze, în favoarea unora, greşelile altora.
Tăcerea e de aur, de-aia sunt eu atât de săracă. În buzunare. Cu sufletul stau bine. Stau chiar si cu sufletul la gură, poate poate prind o veste bună. De aur. O salbă pe care să mi-o pot urca la gât, dar fără să mi-o iau în cap!
Mă întreba Cristina dacă s-a terminat tăcerea mea?!
E imposibil, doar sunt, înainte de toate, femeie, iar femeile... Ştiţi voi mai bine cum e cu femeile.
Am tăcut un pic, de dragoste pentru Roman, pentru că mi-a stat un... nod în gât. L-am înghiţit până la urmă, acum mă şterg la gură şi... brb.
Am citit azi un studiu de mai marea minciuna. După modelul deja binecunoscut, cercetătorii britanici au decis: bărbaţii mint mai mult decât femeile! Media minciunilor spuse într-o zi este de trei la bărbaţi şi două minciuni - în cazul femeilor. Vedeţi, nici măcar la numărul de minciuni nu putem fi egale cu bărbaţii... Asta pentru că nu ne punem mintea la contribuţie. În realitate, noi spunem mai puţine minciuni, dar le spunem cu mai mult talent. Le înflorim, le punem sare şi piper, le dăm cu parfum şi apoi le servim pe o tavă asortată cu flori de plastic. Bărbaţii, în schimb, nu se obosesc. Nu sunt atenţi la detalii. Au aceleaşi minciuni, pe care le spun prin rotaţie. Părerea mea.
Studiul mai arată că:
Acestea sunt minciunile pe care bărbaţii le spun cel mai des:
1. "Nu am băut prea mult"
2. "Sunt bine. Nu am nimic"
3. "N-am avut semnal"
4. "Nu a costat mult"
5. "Sunt pe drum"
Acestea sunt minciunile cel mai des utilizate de femei:
1. "Sunt bine. Nu am nimic"
2. "Nu ştiu unde este. Nu m-am atins de el"
3. "Nu a costat mult"
4. "Nu am băut prea mult"
5. "Mă doare capul"
Din minciunile scrise mai sus, trag concluzia că bărbaţii mint numai când sunt la alte femei, iar femeile mint numai când consumă prea mulţi bani din bugetul "comun". Cea mai bună minciună este adevărul spus pe jumătate.
Roman. Coafura rezistă… Culoarea predomină… Poza e chiar de pus in ramă. Nu ştiu sigur de unde am "furat-o", dar interesant este de ce o fi făcut cineva respectivul instantaneu...
Rândul al doilea. De la uşă.
Balerină-ntr-un picior, ghici ciupercă ce-i.
PS : Întotdeauna am urât fotografiile. Adică îmi plac amintirile, dar nu am stofa necesară pentru a îmbrăca bine o imagine. Poza de mai sus reprezintă exact lipsa mea de adaptabilitate la ceea ce înseamnă obiectivul camerei. Pe atunci, credeam că dacă cineva « te trage-n poză » înseamnă că rămâi efectiv în poză. O prostie, evident, dar traumele copilăriei se pare că încă mă urmăresc.
PS1 : Sunt printre puţinii copii care nu au o fotografie cu ei goi puşcă, după prima băiţă sau ceva de genul. Apreciez asta. Iar în restul fotografiilor – cele din copilărie – am tot timpul nasul roşu, deoarece şi pe atunci eram o mucoasă şi tot timpul se găsea un binevoitor care îmi făcea praf nasul în încercarea de a-mi umbla, într-un mod pozitiv, la imagine.
Zece întâmplări ciudate şi-o minune…Mi-a plăcut dintotdeauna linia melodică. Şi versurile. Anul acesta se fac zece. Azi, pe 4 mai, se împlinesc zece. Zece ani. O viaţă de om, trăită separat şi totuşi atât de reciproc. Două stele, paralele…
Era luna lui mai, 2000. Anul fatidic, pentru cei care cred că Apocalipsa este dată în direct la OTV şi prezentată de nimeni alta decât ştirista României, Andreea Esca. Pentru mine, anul în care firul vieţii mi se răsuceşte de cele mai multe ori. Nu ştiu dacă au fost zece întâmplări ciudate, dar minunea a început cu întrebarea ce mi-a fost adresată scurt şi tăios: « Dar aveam cumva întâlnire şi eu nu am ştiut ? », în timp ce eu, ca fraiera, aşteptasem câteva ore bune, în faţa blocului să-mi vină partenerul. Evident, atunci era partenerul imaginar, virtual. Vă închipuiţi că în sufletul meu – care luptă continuu pentru a fi în mijlocul atenţiei, pentru a fi buricul pământului şi soarele în jurul căruia toţi să sară-ntr-un picior – s-a purtat prima bătălie cu orgoliul. A pierdut el – orgoliul virtual, iar eu am câştigat ce puţini au parte într-o viaţă întreagă de aventuri şi călătorii spaţiale. Nu pot să vă spun ce am câştigat, altfel risc să rămân un «loazăr», cum spune mama.
Ăsta este cel mai tare zvon care mi-a ajuns la urechi, iar din timpan - direct pe blog. Bârfitorii spun că un restaurant, cu nume de zeita şi preparate pământeşti, a fost vândut-câştigat de un nou proprietar. Pe vechii patroni, vantul i-a purtat pe alte meleaguri… Criza îşi spune cuvântul.
Cu punguţa cu doi lei, suficienţi să acopere datoriile vechilor patroni, a venit un mare smecher din Roman, care, din ce aud eu, adună avere mare aici pe pământ, fără a şti, probabil, că la zei, acolo sus, nu te poţi duce cu nimic, decât cu sufletul curat. În fine, noul proprietar, pe când eram eu mult mai mică, se pare că avea (sau are) în patrimoniu câteva farfurii şi vreo două tacâmuri şi de la un restaurant din parcul municipal.
Mai multe nu vă spun, pentru că nu ştiu sigur. Asta am auzit, asta v-am spus. Poftă bună!
Pentru că am auzit că v-a fost tare şi mare dor de mine, m-am întors. Am vrut să modific de tot imaginea blogului. N-am fost în stare. Îl las în tonuri de gri. Deocamdată. Mi se pare că e de mare bun simţ.
Tot de bun simţ este că voi încerca să scriu cu diacritice. Am realizat că puţini sunt cei care înţeleg ce scriu eu aici. Mă gândesc că o fi din cauza lipsei diacriticelor. O să mă folosesc de ele. O să fie bine.
De asta seara (amiaza), blogul se inchide ; Pentru o bucatica de vreme ; Nu foarte multa ; Atunci cand se produc schimbari in viata oamenilor, este nevoie de o curatenie generala si generalizata ; Asta fac si eu ; Cu maturica intr-o mana si farasul in cealalta, arunc la gunoi resturile ;
Cand ma voi intoarce – in cateva zile, sper eu, dar nu promit – voi avea o casa noua ; Cu geamuri mari, unde sa intre lumina ; Cu o usa larg deschisa, dar cu lant, astfel incat sa o pot inchide ori de cate ori vreun neavenit isi anunta prezenta ;
Atentie, se inchid usile ; Urmatoarea oprire, statia Viitorul, cu peronul pe partea dreapta ;
Citesc, de cateva zile, « Saruta-ma, singuratate », carte semnata de jurnalistul-scriitorul-omul Alexandru Mihaila si care – carte – a fost lansata la Hanul Razesilor, duminica. Din comoditate, dar si pentru ca expresia gandirii mele lancezeste in uitarea cuvintelor rastalmacite de minti intortocheate si suflete ranite, utilizez prin fraudare o parte din sintagma. Limba de lemn pe care o utilizez din lipsa de imaginatie si cunostinte a ajuns sa ma intepe mai ceva ca otrava ce izvoraste din sufletele oamenilor ranite de orgolii atat de suprinzatoare, incat simt nevoia sa inventez un abecedar al lor. Al orgoliilor ranite din prea multa dragoste, ura sau singuratate.
Crezi ca poti iubi atat de mult pe cineva incat sa ajungi sa-l urasti atunci cand vezi ca perfectiunea iubirii tale nu exista ? E o intrebare ce poate avea o mie de raspunsuri, de la o mie de oameni si miile de raspunsuri se schimba in functie de cat de buna a fost ciorba mancata sau compania de la micul dejun.
Cand ma uit in oglinda, vad un schelet. Cand ma uitam la tine, vedeam un trup. Cand ma uitam la noi, vedeam un suflet. Cand spuneam te iubesc, simteam ca afara viscolul e doar o ploaie mocaneasca de vara. Trecatoare, la fel ca si iubirea. In locul ei, se instaleaza, intr-o liniste absurda, tacerea. Singuratatea. Totul se adanceste, iar viata coboara in fagasuri unde numai sobolanii indraznesc sa-si vare coada. Deasupra, cerul ramane instelat. Tu, singur. Cerul, cu stelele si luna. In intuneric, daca vrei sa scapi, cresti un paianjen si inveti cu el sa impletesti, zilnic, cate un milimetru de « ata », care, atunci cand vrei, te poate aduce din nou la lumina, la iubire. Aia trecatoare.
De ce spun ca iubirea este trecatoare ? Pentru ca, inainte de toate, exista pasiunea. Apoi, dorinta. Mai apoi, planul de viitor. Relatia de prietenie prinde curaj, la fel ca paianjenul. In fiecare zi, se tese cate o punte. Prietenii se iubesc, dar pasiunea dispare, odata ce puntile se ridica la suprafata. Atunci cand nu mai esti singur, cand vezi lumina, pretuiesti mai mult timpul petrecut impreuna pentru a iesi din pestera – timpul cu prietenul arahnida pe care l-ai iubit - decat iubirea pasionala.
Cred in iubirea de-o vara si cred in prietenul pe care inca-l mai iubesc. Chiar daca am ajuns sa vad ca amandoua pot convietui impreuna. Doar in pestera. Cu paianjenul, pe care, din cand in cand, il sarut. Iar el, la schimb, imi mai adauga un milimetru de panza.
Comunic de una singura, ca-n zicala : bate saua, ca sa priceapa vaca.
Cand eram mica, ma jucam. Si acum ma joc. Din Oceanul Pacific a iesit un peste mic si pe coada lui scria: mergi “acolo” dumneata! Doar nu credeati ca plec din presa, nu ? Ma bucur ca vreti sa scapati de talentele mele, dar eu inca nu-s convinsa…
PS : Pe 1 mai, ma apuc de treaba. Nu pot sa va spun unde si ce fel de treaba, altfel ar trebui sa va omor pe toti.
