A fi sau… a nu fi

A fi sau a nu fi… normal. Aceasta este intrebarea. In anul doi de facultate (incredibil, chiar am terminat o facultate), un profesor ne-a dus la Spitalul Socola, la Iasi, un mic satuc al “anormalilor”. Pe langa socul “normal” de a privi oameni care se comporta si spun lucruri “anormale”, am dezbatut la final, in cerc restrans, viata acestor “bolnavi”. Eu am simtit teama (de a nu ajunge asa), mila (o forma de compasiune pentru neputinta lor) si revolta (pentru ca nu e corect). Eu cred ca am fost “normala”. Profesorul, in schimb, m-a intrebat: “Care este linia dintre normalitate si anormalitate? De ce suntem noi normali si ei bolnavi, pentru ca noi suntem mai multi?”. Buna intrebare, greu raspuns sau chiar imposibil de a gasi un raspuns normal.

Compromisul ne ofera normalitatea comuna

In viata traim dupa sabloane. Avem standarde impuse si acceptate, nu le putem shimba. Daca fotomodelele trebuie sa aiba 90-60-90 si macar 1,70 metri inaltime, nu poti urca pe podium o fata cu picioare strambe si o suta de kilograme pe un picior. Standardul e unul, acceptat. Fata cealalta poate fi un excelent director de firma, mama si orice altceva, dar nu fotomodel. Asa e viata si in viata nu le poti avea pe toate.

In viata traim dupa repere. Stim ca daca spargi un geam nu e totuna cu a sparge un pahar de cristal, mai ales paharul din care parintii au baut la nunta. Amandoua sunt lucruri, dar unul e mai valoros decat altul, prin aportul de sentimente la un obiect fara suflet.

Revin la problema: am spus, de la primul post, ca daca vrei sa nu mai ai prieteni, iti faci ziar sau blog. Am mai reusit azi sa sterg un prieten. Mi-am dat seama ca normalul meu nu bate cu normalul celor din jurul meu. Am realizat ca pe langa standardele de mai sus, avem repere diferite, care ne fac diferiti. Totul depinde de “compromis”, un cuvant simplu, dar cu inteles cat infinitul.

Suntem toti oameni, dar toti diferiti. Fiecare cu lumea si nebunia sa. Linia ce ne uneste e foarte subtire. Ca sa nu se rupa, facem compomisuri. Doar daca se merita. A fi sau a nu fi normal nu e o virtute, e deja o provocare… Abia a recunoaste ca ai gresit devine o virtute.

Ramaneti calmi. Brb