marți, 7 iulie 2009

Sefule, maria ta, sefule!

De foarte mult timp consider ca am ajuns la o dezvoltare a societatii care nu ne mai permite noua, oamenilor, indiferent de pozitia sociala sau de banii din buzunar, sa plecam sabia, pentru a nu ni se taia capul. Asta e o parere absolut personala si care, de-a lungul timpului, mi-a adus si deservicii. De peste un an, mi-am permis, incetul cu incetul, sa-mi spun parerea in fata sefilor, a celor pentru care unii inca mai considera ca trebuie doar sa-i venerez sau sa le pup picioarele, fara a scoate un cuvintel. Daca picioarele lor put, daca mana care mi-o intind s-o pup e ciunga pentru ca ei sunt ingusti la minte, eu nu pot sa pun in balanta “salariu” cu “plecaciunea”. Consider ca traim intr-o epoca in care toti avem un singur scop: binele nostru, dar care sa nu insemne raul altuia (filosofic vorbind).

Consider ca oamenii gresesc, indiferent ca sunt sau nu sefi. Eu, in stilul meu grobian, am mai comis-o (iar in 99% din cazuri sefii au trecut peste infatuarea mea), insa in momentele in care mi-am dat seama ca demersul meu de a ma impotrivi unui gest necugetat este lovit de refuzul celuilalt de a ma asculta sau de a-mi oferi un contra-argument, am plecat.

Sclavia s-a abolit de multi ani. Nu exista stapani si servitori. Exista numai oameni care nu pot spune ceea ce cred/gandesc. Depinde de fiecare daca ramane un servitor sef sau un sef, servitor si saritor.

PS: Nu. Nu m-am certat cu seful, mi-am adus aminte de o poveste mai veche, de prima mea demisie. De momente in care orgoliile au luat locul argumentelor, de momentele in care serveai o cauza in care nu mai credeai, de momentele in care munca nu te mai innobila, ci te ingropa intr-o tacere absolut sinistra.

Ramaneti graitori. Brb.

Niciun comentariu: