Apel la valuri de calm

Luni seara, ca la inceput de saptamana, sa-mi mearga din plin cu munca - singura distractie care mi-a mai ramas - am dat mana si ochii cu jurnalistii neamtului, la o intalnire organizata de CJI. Ioana Avadani, cunoscut aparator al drepturilor “neexistente” ale jurnalistilor, a venit sa afle daca ne e rau, daca ne pasa, daca plangem sau daca suntem sau nu presa-ti (a se citi presa si presati). Din Roman, doar doi luptatori, noi si ZdR, din Piatra mai toti, lipsindu-mi, trebuie sa recunosc, moaca pitoreasco-mioritica de lup de munte a lui Harabagiu, jurnalistul care a facut istorie prin exemple de cum presa devine din “informatician” (plecand de la verbul a informa si nu de la robot) in arma (nu alba, ci jegoasa), la indemana cui da mai mult.

Rau ne-a fost dintotdeauna si binele e doar o utopie in presa (daca ar fi totul bine, noi n-am mai exista). Diferenta mare intre piatra si roman, in presa, este aceea ca la noi nu si-a pierdut nimeni locul de munca, pe cand la ei au “disparut” din trusturile de presa peste 150 de oameni (e drept, nu toti jurnalistii de teren sau de pe sticla).

Daca ne pasa? Unora ne pasa doar de ziua de salariu (de copilul de acasa caruia vrem sa avem cu ce sa-i dam de papa), unora doar de timpul petrecut la serviciu si, bineinteles - deontologic vorbind, mai sunt si cei carora le pasa de ceea ce transmit mai departe si de data aceasta nu ma refer la leapsa sau BTS-uri.

Nu plangem. Pentru ca pe noi ne doare, dar pe ceilalti se pare ca-i doare-n cot. Nu ne mai plangem de mila, pentru ca mila nu mai e de mult un sentiment nobil, o virtute, ci, mai degraba, ramane la stadiul de “doar mila” si atat, un cuvant mare.

Daca suntem sau nu presa, daca suntem sau nu presati, mi-e greu sa mai raspund. La scoala, prin cartile scrise de “profesori care le stiu pe toate”, ca rolul presei este de a face “educatie”. Prostii. Rolul presei ramane acela de a informa, chiar daca, de multe ori, rezultatul se cheama “manipulare”. Orice jurnalist vede adevarul si realitatea lui. De cate ori ceea ce mie mi se pare realitate, li se pare si celorlalti? Mai niciodata.

PS: Simt nevoia sa ies din tipar. Nu sa tip, sa urlu, asta deja este normal, ci sa fiu calma atunci cand valul trece peste mine. Am nevoie macar de un jacuzzi.

Concluzia mea: ne-am stricat (noi presa, jurnalistii). Nu stiu de ce, dar ne-am stricat. Pe vremea fostului meu sef, ca sa nu se creada ca omit ceva, presa pe care o vedeam eu era altfel. Ne mai certam, ne mai suparam, ne mai trecea, nu ne trecea si tot asa. Acum, suntem prea buni prieteni. Hai, mai cu spor, sa ramanem calmi, dar sa stie cu totii ca brb.