marți, 14 iulie 2009

Moartea vine filmand

Vestea mortii lui MJ nu pot spune ca m-a afectat foarte tare. Mi-a placut muzica lui, ii recunosc titlul de rege, de geniu in ale muzicii, insa nu pot spune ca am fost devastata, ca am izbucnit in lacrimi, ca m-am trantit pe jos, smulgandu-mi firele inca brunete din crestet. Imi pare rau despre cele intamplate, dar nu simt nevoia sa ma sinucid, pentru a ma reintalni acolo sus cu regele. Prefer viata de pe pamant, cu triluri de pasarele si muzica lui MJ ascultata in surdina.

Ce nu inteleg eu au fost stirile din ultima perioada cu audienta de pe tv privind inmormantarea starului. Ca lumea e curioasa cum a trait, cum a murit si daca va invia (prin muzica) este de inteles, dar de ce mi-as dori sa-l vad in sicriu sau sa asist la funerarii nu pot pricepe nici chip. Mi se pare absolut sinistru. Nu-mi plac inmormantarile. Nu-s facute pentru mine. Nu suport sa-mi iau adio de la oameni. Poate de aceea nici nu inteleg nevoia unor oameni de a pastra “vie”, prin inregistrare, momentele in care tarana se pravale pe capacul sicriului care adaposteste un chip care, odata, imi zambea.

De ce mi-as dori sa revad vreodata cum cei dragi si inca vii sufera dupa moartea cuiva sau de ce mi-as dori sa-mi aduc aminte de imaginea cuiva in sicriu decat de imaginea lui vie, surazatoare, intr-un moment frumos?

Pentru mine inmormantarile sunt un rau. Nici macar necesar, doar un rau. Ma duc la inmormantari, insa vreau ca a doua zi sa sterg din memorie tot ce este rau si mort, nu-mi reuseste, dar mi se pare absolut sinistru sa filmez acele momente si, de ziua mea, sau pur si simplu intr-o marti, sa ma uit pe laptop din nou la inmormantare.

Nu vreau sa fiu filmata in sicriu, nici nu vreau ca altcineva sa ma filmeze in timp ce sufletu-mi plange dupa cineva drag. Inmormantarea trebuie sa ramana un lucru simplu, nepatat, unde omagiile si amintirile sa spuna cat o mie de fotografii sau minute de film.

Ramaneti vii. Brb.

Niciun comentariu: