duminică, 30 mai 2010

Adevărul despre Ea

Moţăi, în timp ce, pe ecranul calculatorului, se derulează Seinfeld. Râsul zgomotos al „publicului” mă mai trezeşte din lâncezeală. E amuzant băiatul ăsta. Cred că-mi place deoarece vorbeşte despre lucruri simple, normale, posibile. Unele le-am păţit şi eu. Cred că şi atunci am râs. Râd destul de mult. Acum aş mai dormi un pic, însă îmi sună telefonul. Mă surprind zâmbind şi nu e datorită lui Jerry. Mă sună un prieten, cu care nu am mai vorbit de ceva vreme...

Hmmm, îmi spun, plină de sine, până la urmă lumea nu m-a uitat. „-Alo, salut... Ce mai faci?” Discuţia continuă pe ritmuri de salsa. Eu mă dau doi paşi mai în spate, îmi plâng uşor de milă, după care mă rotesc pe călcâi şi avansez credibil şi stăpână pe mine: „Nu-i nimic. Mă ridic eu. Şi nu voi popi pe nimeni. O să-mi fie bine, o să vezi tu...”. Râde şi el. Râd şi cei din film. Îl opresc pe Seinfeld. După ce voi închide telefonul vreau să recuperez faza. Poate mi s-a întâmplat şi mie. „-Tu ce mai faci, esti bine?”, întreb eu, aşa cum m-a învăţat mama... că în viaţă trebuie să fii politicos şi să întorci gestul omului. Mingea e, acum, în terenul lui. El nu dansează salsa. E mai degrabă un vals. Un dans de societate, cordial. „Nimic în mod special. Sunt ok, nu mă plâng prea tare. Voiam să ştiu dacă tu eşti bine”. Simt nevoia să improvizez ceva. Sigur nu simt nevoia să vorbesc despre mine, deşi atâtea gânduri, planuri, vise îmi trec prin minte... Aş da drumul la film, poate prind o poantă bună şi o spun. În acest fel, el îşi va lua gândul de la curiozitatea asupra vieţii mele anoste şi va zâmbi. O să-l fac să se simtă bine. Da, asta e scăparea mea.

„Ea ce mai face?”, mă întrerupe, la o secundă după ce tocmai apăsasem butonul magic de play... „Ea? Ăăăă, nu ştiu. Cred că-i bine. Sigur e bine, numai că nu am mai comunicat de ceva vreme. Am fost ocupate”, mint, dar nimeni nu-i aşa de nebun încât să mă contrazică... Nu la telefon, nu din prima, nu azi. „Păcat, vă stătea bine împreună”. Îmi iau inima-n dinţi şi lovesc „Da. Plus că săruta şi foarte bine”. Nu-i o replică din film, dar semăna cu ceva dintr-un episod teribil de ilar. E o replică bună, îmi spun. Nu m-am înşelat. Îi puteam auzi respiraţia, din ce în ce mai sacadată, în telefon. Semăna cu un grohăit de porc, scărpinat pe spate într-o zi caniculară de vară. Nu e dizgraţios, e doar uşor prea evident. Nu ştiu dacă să-l întrerup... Trebuie să-l întrerup, dar nu ştiu ce să spun. Încă o glumă? Cred că i-a ajuns pe ziua de azi...

Îmi sună celălalt telefon. Da, asta este! Respir uşurată, în timp ce, la capătul celălalt al firului invizibil, interlocutorul încearcă să-şi drege glasul. „Nu te mai chinui”, îmi spun în gând. Te salvez tot eu. „Scuză-mă, mă sună cineva. Mulţumesc frumos pentru telefon şi pentru că nu m-ai uitat” sau nu ne-ai uitat, dar mă abţin de la ultima formulă. Ne salutăm, protocolar, în timp ce, cu mâna dreaptă, apăs instinctiv „yes” pe butonul de la celălalt telefon. „Da, acum cobor”. Până să închid, sunt deja jos din pat şi-mi trag un crac de la blugi pe mine. Nu-ţi place să mă aştepţi, iar mie nu-mi place să te supăr. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar nu-mi reuşeşte întodeauna. Cred că pe interlocutorul meu l-am cam supărat, după ce i-am dat apă moară şi i-am întrerupt fantezia. În timp ce-mi perii cu grijă părul ciufulit la spate, de la pernă, mă surprind în oglindă că zâmbesc. Ce ţi-e şi cu bârbaţii ăştia... Nu suportă gândul a doi bărbaţi care se sărută şi înnebunesc la gândul că două femei şi-ar putea atinge, pasional, brutal sau doar accidental, pielea. E rece în baie. Îmi aduce aminte de o cameră impersonală, cu un pat, o canapea şi un televizor dat prea tare şi un miros apăsător de ţigară Parliament. O şuviţă de păr încâlcită pune punct visării. Nu am timp de amintiri. Trebuie să cobor. Ies pe uşă, aruncând un „pa, nu întârzii mult” şi o zbughesc pe scări. Mă opresc în hol, la avizier. Da, casa scării... Arunc o ultimă privire prin geamul plin de anunţuri şi ies râzând. Ies spre tine. Deschid uşa şi urc la fel ca de fiecare dată. Întâi piciorul drept, apoi stângul, într-o mişcare nefirească, deşi totul este atât de normal. Ca de fiecare dată, îmi spui să-mi pun centura, de parcă ne-am pregăti să zburăm pe Lună. Te ascult şi te privesc. Oare şi tu gândeşti la fel... Oare atunci când iau restul de la vânzătoarea de la chioşcul de pâine şi ne atingem degetele sau ne zâmbim, mulţumindu-ne reciproc pentru afacere, te gândeşti dacă e coaptă pâinea, dacă mi-a dat restul corect sau dacă ai putea să cumperi, la pachet, o iluzie?! Dacă ai şti, dacă ţi-aş spune, te-ai schimba? „Nuuu, nu se poate”, spui, sigur pe tine, iar eu ridic ochii şi mă bucur până la Lună. Te uiţi fix la parbriz. Ai pornit ştergătoarele. Afară plouă. Nu-ţi place ploaia.

Ochii mi se prefac în nori. Nu vei şti adevărul niciodată. Nu-l vei şti, pentru că adevărul nu există! Ploaia s-a oprit. A fost una trecătoare, de-o vară. Porcii cred că s-au bucurat...


Asculta mai multe audio Muzica

Rămâneţi povestitori. Brb

Un comentariu:

D:) spunea...

Mie imi trebuie peisaje complete. Mi-ai trezit curiozitatea! Cine-i el? Dar celalalt el? Dar ea? ...sau pot fi oricine?!