Mă uit în paharul plin cu licoarea roşiatică. Nu-mi place culoarea. Nu-mi place carnea în sânge. Am impresia că, dacă îndrăznesc să muşc, ţipătul animalului mi se va lovi de corzile vocale şi mi se va întoarce asemenea unui ecou de reproşuri. Prefer să simt gustul de ars, ce-mi aduce aminte de cozonacul cu cacao al bunicii, făcut în cuptorul de la aragazul cu trei ochiuri şi o butelie. Nu mi-e foame, dar o felie de cozonac de la bunica nu aş refuza. Nu aş inmuia-o în vin, ci aş ciupi bucată cu bucată şi aş lăsa fiecare boţ să se topească uşor, pentru că, acum, azi, îmi este prea lene să mestec. Să ascult.
Ridic paharul, învârt uşor, în sensul acelor de ceasornic, aşa cum am văzut pe Dicovery că se face, şi sorb. Prima gură e ca primul sărut. Îmi face uşor gura pungă de atâta dulceaţă, stomacul mi se strânge, iar ochii mi se închid, de parcă ar vrea să păstreze senzaţia vie mai mult de câteva secunde. Scârţâitul scaunului din faţa mea mă aduce cu picioarele pe pământ. Orice vis durează doar câteva clipe, oricine ştie asta... Tu vorbeşti, te agiţi. Licoarea mi-a alunecat pe gât, îşi face loc acum, probabil, printre resturile de mâncare de la prânz.
Nu-s supărată pe tine, dar nu-mi pot lua ochii de la faţa de masă şi de la pata crem lăsată probabil de cei doi bărbaţi care s-au ridicat de pe scaunele astea pentru a ne face nouă loc. Nu înţeleg de ce te agiţi, în timp ce totul, în jurul tău, este de o normalitate bizar de banală. Zâmbesc. Întotdeauna zâmbetul meu îţi aduce confortul de care ai nevoie. Ai impresia că totul este bine, iar mie îmi place să te fac fericit.
Ridic paharul, în timp ce, ca să par interesantă, privesc dezinteresată în jur. Aşa am văzut că fac actriţele în filme. Ce pereche frumoasă, îmi spun în gând, uitându-mă în colţul camerei, spre geam, unde doi tineri se ţin, peste masă, de mână. Nu îndrăznesc să-ţi mai împărtăşesc secretele găndurilor mele. Nu le înţelegi, pentru că lumea ta este agitată, iar a mea este discretă. Încerc să aflu, dintr-o privire, care le este povestea. El o iubeşte mult. Ea îl iubeste mult, dar mai puţin decât el. El simte asta, iar fiecare gest al lui îi trădează inferioritatea. Probabil îi spune, pentru a zecea oară astăzi, cât e de frumoasă. Fiecare compliment e ca o cărămidă pusă în groapa care, peste timp, speră el să o umple pentru a ajunge la înălţimea ei. Ea îi face cu ochiul şi-i trimite o bezea, în timp ce priveşte înspre degetele de la mâna stângă. Se uită la inel cu piatră roşie... Hmmm. Poate m-am înşelat. Poate cărămida e doar o piatră nestemată după care el a alergat Iar ea a înţeles. Probabil că niciunul... Gândul îmi este (în)frânt.
Ai cerut deja nota. Mă ridic de la masă şi te urmez ascultătoare. Mă întorc, pentru o fracţiune de secundă, cu privirea către locul de unde am plecat. Pata e tot acolo. Paharul e pe jumătate plin. Ar fi trebuit să-l beau. Tot timpul las lucrurile pe jumătate terminate.
Asculta mai multe audio Muzica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu