Floare mandra de colt

Traiesc intr-o lume plina de papusi manevrate de papile gustative, de culorile lenjerei de partid sau de plantele cataratoare ale vecinilor de pe scara de bloc. In tot acest ghiveci, in care nimeni nu simte nevoia de a mesteca singur, ci prefera sa suga din biberonul pus in gura si de laptele branzit vandut la licitatia cu plic deschis, orgoliul conduce viata celor mai multi oameni pe care-i cunosc. Pentru acest orgoliu, care nu are nimic de-a face cu mandria, oamenii sunt in stare sa rupa orice legatura facuta cu simt de raspundere si cu nod marinaresc, pentru a hrani planta carnivora dinauntrul lor, desi, le-ar fi mai usor, sa-i puna apa. Ea sa se adapteze la organism si nu organismul la nevoia de sange prelins din lupte crancene pentru orgolii.

Orgoliul omului trebuie intotdeauna gadilat de cei din jur, niciodata atins, nici macar cu o floare. Cultivat inca de mic, intai de catre parinti, prin atitudine, apoi de colectivitate, iar mai tarziu de proprietar – pe hectare intregi din corp, minte si suflet -, orgoliul isi cere, la fiecare decizie, tributul.

Am facut de multe ori alegeri gresite si, probabil voi mai face, si traiesc cu ele, fara ca fantomele « ce-ar fi fost daca » sa-mi intrerupa sforaitul atat de aprig care-mi sta alaturi aproape seara de seara. Am lasat de la mine, am si cerut multe in schimb, insa am avut grija ca intotdeauna orgoliul sa-mi fie mandrie si nu vulpe sireata care sa-mi fure inima si in loc sa-mi aseze un tub de aluminiu prin care, zilnic, sa-mi manance putina avutie stransa intr-o cutie numita, printr-un cliseu, sentiment. Am ales uneori gresit si tocmai pentru aceea am lasat intotdeauna o usa intredeschisa, poate viata imi va dovedi, vreodata, ca este timpul sa-mi bag capul si sa-mi cer iertare. De multe ori, pe partea cealalta, unii si-au pus lantul cu care plimba ursul, dar sper ca, odata si odata, il vor da singuri jos.

Am intalnit animale cu sentimente mai umane si oameni care musca, pe la spate, din carne vie, fara a latra in prealabil. Traiesc printre acestia, simtindu-ma, uneori, copacul la care cainii si oamenii deopotriva urineaza. Mi-a fost dat sa intalnesc sa vad oameni care, orgoliosi, nu mai pot respira acelasi aer cu cel care le-a piscat orgoliul, am vazut oameni care si-au impus propriul orgoliu si celor din jur, am vazut oameni care au luat in brate orgoliile altora si si le-au insusit, plecand in lupta de aparare a orgoliilor, de parca, la final, daca ar castiga, lumea ar fi mai buna.

In aceasta lume a oamenilor orgoliosi, eu sunt cea mai ipocrita. Duc o viata dezorganizata, am o sensibilitate aparte la unele subiecte, simt nevoia, mereu - daca nu continuu, de a fi in centrul atentiei, de a hrani toate dobitoacele prin buricul meu care nu este conectat tot timpul la energia sufletului, ci mai degraba la intestinul gros. Sunt ipocrita pentru ca ma straduiesc mai mult decat ar fi firesc sa multumesc si capra si varza, sa traversez raul cu oaia si lupul in brate, sa-i duc cosul Scufitei Rosie pana la bunicuta, in timp ce lumea isi vede mai departe de viata ei si nu se uita nicicand la umbra mea care se zbate neputincioasa pe peretii mancati de mucegai intre care-mi duc zilele. La final, femeie fiind, imi rod, in coltul incaperii, unghiile si-mi torn in cap containere intregi de cenusa, condamnandu-ma ca nimeni nu ma intelege, ca nu pot face tot ceea ce am vrut, ca lumea nu e fericita din pricina mea, ca mana mea intinsa este vazuta ca o sabie ascutita sau ca un cuvant banal este interpretat ca o amenintare cu bomba la cladirea Pentagonului.

Am vazut mai multe orgolii (pentru cei care n-au inteles nimic pana acum, nu exista lucru mai rau pentru mine decat orgoliile altora) in ultimele zile decat oameni, incat pot sa semnez fara a clipi o petetie prin care ma despart de amintiri si oameni. Raman doar eu, cu mandria de a fi un om fara orgoliu. Mandra floare…de colt.

Ramaneti cum sunteti. Brb

Sursa foto: