Claudia Brown

Va spuneam, acum ceva vreme, ca mi-as dori sa scriu o carte. Am si inceput-o, insa mi-am dat seama ca, de fapt, nu-mi curge, inca, prin vene sange cu talent de carturar. A iesit fix nica si cand spun nica, nu ma refer la Nica a lui Stefan a Petrei. N-am nici timpan muzical, desi mi-as dori sa mi se spuna, peste vreme, ureche, grigore. Deocamdata n-am evoluat de la jurnalistul troglodit catre inalta societate de mijloc, a muncitorului cinstit si cu frica de Dumnezeu.

Am realizat, privindu-ma in oglinda, citind cu voce soptita randurile scrise necaligrafic pe niste bucati de hartie, ca nu fac nici educatie, nici nu informez, nici nu emit ipoteze stiintifice, ci insir imagini si simturi care nu au nicio relevanta si nu produc furori/fiori in randul eventualilor cititori.

Luati si cititi si voi un text obscur, plin de clisee, la fel ca si gandurile mele. Mi-l asum, ca pe o incercare nereusita de a iesi in evidenta printr-o creatie nemaipomenita, care, s-a dovedit, a fi doar o eroare de (supra)apreciere.

Singuratate pe piele

Nu-l mai vazusem de ceva vreme. In tot acest timp, reflectasem la clipa in care o sa-i aud, din nou, pasii. Uneori, visul era romantic total, aproape jenant : el, cu un buchet imens de trandafiri albi si un zambet din care sa zboare, ca-ntr-o miscare browniana, cuvintele de alint mult asteptate. Alteori, intra, rupea hainele de pe el si ingenunchea, incolacindu-si bratele in jurul genunchilor mei ososi. De fiecare data stiam ca nu asa se intampla, ca nu e genul, ca sentimentele lui nu se exprima, ci trebuie intotdeauna sa le ghicesc ; dar era visul meu, iar visele nu mi le poate lua nimeni.

A venit. Aud usa si pasii apasati. Inima-mi bate asa de repede incat tot ceea ce-mi pregatisem minutios inainte – discursuri si alintaturi femeiesti – am uitat. Nu mai voiam nici flori, nici plecaciuni. Primul lucru la care m-am uitat au fost ochii. Mari, obositi, curiosi sa gaseasca si el ce iubea.

Intr-o miscare nereusita, de lebada cocotata intr-un picior, ce aducea mai degraba a spargatorul de nuci, m-am azvarlit ca o neghioaba in gatul lui. Asa vazusem in filme ca se face. Pentru mine n-a fost asa de rau, pentru ca gasisem fericirea. In mirosul pielii lui.

PS : Pe langa acest pasaj, desprins parca prin copy paste din cartile Sandrei Brown :D, mai am cateva alte piese nebune, mult mai tari… care-ar face sah mat, adica invidios, pe orice carcotas. Dar nu vi le arat, pentru ca nu le-am scris. Inca. Astea-s doar suspine de femeie, aruncate in cascade de cuvinte fara sens si fara suflet. Imi recunosc infrangerea, sandra, dragostea mea…

Ramaneti critici. Brb