marți, 9 martie 2010

E mica lumea si mult prea aglomerata

Exista cateva expresii deja infratite cu neuronii mei, unele dintre ele fac aprecieri la persoane care se incalta cu fesul, la cei care se plimba cu cercul si… poate cea mai importanta - doar pentru ca ma refer eu la ea - face parte din categoria « mama retardatilor e tot timpul gravida ». Daca termenul de retardat va oripileaza, va invit fie sa-l inlocuiti cu expresii cu alte contotatii negative, fiecare « efectiv » cu ce palarie vrea sa poarte. Vestimentatia sufletului este asigurata astazi de catre mine si va fi o defilare cum nu s-a mai pomenit.

Bal cantitabil

Astazi scriu despre dezamagiri si surprize placute, extremele, neavand in intentie de a ma pozitiona, in mod personal si profesional, la mijloc, ci doar de a arata cu degetul lucruri si oameni. Pentru cei care inca mai considera ca-s plina de venin, nu mai incerc de mult timp sa lucrez la imagine, iar acest lucru observ ca este gresit, dar m-am obisnuit ca, in viata putina pe care am trait-o, sa am parte de dezamagiri de la oameni de la care ma asteptam cel mai putin.

Subiectul zilei trateaza un bal de caritate organizat, in premiera, in Roman. Detaliile legate de faptul ca evenimentul a fost pus in scena in doar cinci zile nu mai conteaza. Conteaza doar gestul celor care l-au creat. Conteaza doar invitatia de a face un bine si refuzul unora de a accepta ca, pana la urma, traim intr-o societate si ne privim ochi in ochi atunci cand caram cartofi de la piata.

Pe scurt : bal de caritate fara bani… Da, probabil ca suna tampit, probabil ca asa si este, dar ideea balului a fost ca fiecare vine de acasa cu ce poate, acceptate fiind si mainile in buzunar, importanta e prezenta. Nefiind clar cu o obligatie, precizata tuturor, reluata si subliniata fara numar, asteptarile (adica la nimic) ar trebui sa depaseasca dorintele. La astfel de evenimente, invitati sunt cei fata de care ai obligatii, cei pe care-i consideri potriviti si prietenii. Despre toti vorbesc (scriu) imediat.

Prietenii se masoara in prezenta

Fiind blogul meu, fiind la fata locului, imi permit sa ridic o statuie, una singura pentru ca este criza, unor oameni. Fiecare dintre acestia a surprins in mod placut si categoric echipa care a lucrat la organizare. Unii au dat bani cu nemiluita, desi – repet - nu li s-a cerut acest lucru, altii au intretinut atmosfera pana in miez de noapte, altii au pus umarul la organizare, de parca era vorba de nunta lor… O sa revin cu precizari la fiecare in parte, pentru ca nu cumva cineva sa creada ca am orbit, iar realitatea mea se limiteaza la o bula de sapun violet.

O sa pozitionez pe primul loc, in primul rand, colegii de breasla, iar o parte din statuie merge catre 1TV – prin reprezentantii lor – Teo si Cristi, singurii din presa care si-au facut timp si rabdare, macar sa ne asculte, daca nu sa ne si creada. Felicitari pentru ca au venit, nu mai spun ca au mai dat si pe post cele intamplate! Bravo lor pentru ca au inteles ca nu trebuiau sa faca reclama unui post concurent, ci trebuiau doar sa-i promoveze pe cei care au incercat sa faca un bine, lucru care, in Roman, nu se intampla foarte des.

Dezamagiri

Am descoperit, in cateva zile, adica de sambata seara cand am primit vizita unui prieten si pana azi, ca prieteniile mele de-a lungului timpului au fost alese total gresit. Ca realitatea mea coincide cu realitatea unor oameni care imi sunt straini si nu cu cei cu care am impartit un bol de cereale cu inghetata. Ca oameni la care ma asteptam sa aiba reactii macar normale, adica nu de “uau”, au privit intreaga actiune ca pe un lucru atat de banal, incat picioarele lor nu merita deplasarea intr-un oras in care daca vorbesti prea tare poti avea surpriza sa te auda si satenii din comunele limitrofe. Aici trec, ca institutii ca sa nu ma porcaiesc total – desi, asa cum spuneam, nu-mi mai pasa - ZdR (unde niciunul din marea echipa nu a binevoit sa vina), CNS (unde, initial, CB a confirmat prezenta, dar, pe surse, am aflat ca ura e prea mare incat, indiferent ca vorbim de caritate sau ba, orgoliul este cel care conduce), MNTsiR (unde nici n-au confirmat, nici n-au venit)… Recunosc ca este a doua mea dezamagire in viata atunci cand vine vorba de oameni pe care eu cel putin i-am crezut aproape de mine, de mine ca si persoana, ca fost angajat, subordonat, prieten, coleg.

Eu inca mai cred ca, in Roman, presa trebuie sa socializeze, daca nu sa se uneasca pentru un scop nobil, tampit, financiar, copilaresc…. Inca mai cred ca, pentru sopuri nobile, conteaza mai mult sufletul decat sigla sau partonatul. Inca mai cred ca suntem prea prosti (unii) pentru a trai de unii singuri pe lume. Singurul lucru de care sunt sigura ar fi fost acela ca eu as fi fost prezenta la orice astfel de eveniment. Partea buna e ca pot jura asta, in conditiile in care nu-s una dintre preferate ca si invitata la paranghelii. Asa cum spuneam, gestul conteaza. Eu ma duceam, cu ochii inchisi, iar mai apoi ma gandeam daca sa dau (scriu sau difuzez) sau ba.

Cele mai bune scuze

Recunosc ca pentru mine a contat foarte mult prezenta unor oameni la acest bal, mai putin importante fiind detaliile legat de cine a dansat cel mai frumos, cine a avut hainele cele mai de prêt sau cine a donat cei mai multi bani. Si acestea au rolul lor, dar gestul de a veni a fost prima cale de comunicare, ceea ce, in lumea de azi si pentru mine, inseamna totul.

Duminica, in ziua cu pricina, am avut neplacuta surpriza de a auzi, de la oameni care au confirmat prezenta de cel putin doua ori, scuze absolut penibile : am facut gastrita si nu mai pot ajunge ; sotia mea nu a ajuns inca acasa, o astept, dupa care vin ; nu avem cu cine sa lasam copilul ; si… as putea continua, dar raman la aceste exemple, mai mult decat suge-stive.

Medalii de aur


In ordine absolut aleatorie si pentru motive diferite:

Despre Oana Bulai Afetelor am mai scris si, cel mai probabil, voi mai scrie, insa azi imi rezerv 70 de secunde pentru a spune ca « ce este al ei este pus deoparte ». Cinci zile, doua ore pe zi, a pus in scena un spectacol de moda nemaivazut (de mine cel putin), timp in care a lucrat cu tanara generatie, pe care eu nu o suport din simplul fapt ca ma macina gandul ca de la ea (tanara generatie) imi voi manca eu pensia….Daca mi-as manca de la Oana pensia, n-as avea aceleasi griji…slava domnului, cred ca asa vea bani si de excursie cu iahtul pe Nil.

Este stiut faptul ca VaLul nu este unul dintre sefii mei preferati, mai ales ca pe mine ma ia repede valul, iar valul de multe ori m-a inecat fara ca vreun salvamar sa fie prin preajma. VaLul a venit, a dat si bani, a ridicat masa atunci cand a fost nevoie si a aplaudat, chiar daca, asa cum spuneam, nisipul si valul se bat tot timpul pentru teren.

Familia Jora cred ca mananca din fructul tineretii, al bunei dispozitii si al bunului in general si au camara plina cu acest secret. Imi doresc sa ajung la varsta lor, nu inaintata, dar cu mult mai mare decat mine, si sa pot oferi, din inima, atatia bani unor oameni pe care nu-i cunosc, sa dansez pana in miez de noapte, si sa conduc la masa copii tineri pe care nu-i tin pingelele atunci cand vine vorba de distractie.

Familia Pascariu si Onu (scuze ca alatur psd de pdl, dar in lumea mea eu vad altfel lucrurile si pe blogul meu impart oamenii dupa alte criterii deloc politice sau politicoase), de fapt, ca sa fiu cinstita pana la capat, femeile din familie au fost si, citez, « criminale », nu in sensul ca m-au ucis, inca mai asteapta dovezi, ci au intretinut la maxim spectacolul. La acest capitol adaug, fara a cataloga ca si loc in sufletul meu, familia Micu, aici vorbim de sot si sotie, cei doi reusind sa sparga ghetari pe care nici macar dalta din Basic Instinct nu ar fi putut sa o faca.

Ma opresc cu laudele aici, nu pentru ca nu ar mai fi oameni de laudat, ci doar pentru ca acesti oameni, la care ma asteptam sa fie « normali » (in sensul de foarte buni), au fost excelenti. Toate celelelalte personalitati prezente au si venit, la propriu si la figurat, cu lucruri extraordinare si, fara sa exagerez, multi au avut ce « preda » la lectia de socializare.

PS : Am sa spun, pe final, ca si primarul, si marius neculai, precum si nusa chiriac au venit cu lucruri minunate, dar, in principiu, de la acestia ma asteptam la asta. Cei trecuti mai sus m-au impresionat poate doar pentru ca am avut ocazia sa-i cunosc si altfel decat in salile de sedinta.

Foto: Robert.

4 comentarii:

K spunea...

Mi-am amintit! In urma cu citiva ani buni rideai de mine ca-s "mama ranitilor"...:) ... uite ce ironie a sortii:)

Claudia Matei spunea...

cenzurez un comentariu de la autorul de mai sus, din motive ca ce am scris nu voiam sa se intoarca in laude pentru mine, stiu eu ca-s buna (si stiu si cine ma vede asa) si asta imi este suficient :D. Restul comentariul vine acum: "..."Prieteniile" de care vorbesti nu sint prietenii, ci au fost doar simple cunostinte care au demonstrat inca odata micimea lor sufleteasca, invidia si egoismul lor exacerbat. Ei chiar nu conteaza. N-am stiut de bal, dar m-as fi dus acolo cu o cohorta de oameni simpli care in mod sigur, ca si mine, ar fi donat din putinul lor pentru binele celor mai batuti de soarta decit ei.
Am sa-ti spun un lucru care nu-i secret. "Sa moara vecinul ca sa-i iau capra!" Asta-i principiul dupa care se ghideaza "prietenii" de care vorbesti. Eu am scos din viata mea oamenii care se ghideaza dupa acest dicton. I-am declarat nulitati si i-am aruncat la gunoi. Si chiar si dupa atitia ani nici unul dintre ei nu mi-a dat vreun motiv sa cred ca am gresit prin decizia mea.
La final conteaza doar partea plina a paharului iar la anul ai sa privesti lucrurile din alta perspectiva". Asta este comentariul, usor cenzurat. Brb

cătălinu™ spunea...

"...Minge de fotbal Adidas - 150 de euro. Un sms - 7 euro-cenţi. Prietenia - nepreţuită. Pentru toate celelalte există MasterCard..."

Unknown spunea...

la pomu' laudat sa nu te duci cu sacul; la omul laudat - fii prevazator :D