(Pre)judecati intr-o coperta

Am terminat de citit “Niste raspunsuri”… ale sau la intrebarile M. Radulescu… Am cumparat cartea, evident, din curiozitate. Nu neaparat curiozitatea femeii, disperata sa afle raspunsurile din viata altei femei sau numarul si fetzele barbatilor care i-au incalzit asternutul intr-un anumit moment din viata, ci un altfel de curiozitate. Sa vad cum scrie, cui scrie si de ce scrie. Ce m-a uimit a fost ca toata lumea, repet si subliniez - absolut toata lumea care a aflat despre actiune – a citi cartea M. Radulescu -, a avut aceeasi reactie: Nu cred ca este scrisa de ea… Nimeni, dar absolut nimeni, nu a intrebat cat am dat pe carte, ce scrie in carte, cine-i Mihaela Radulescu sau… , ci toti si-au exprimat exaltati, in cor, banuiala, indoiala, neputinta, necredinta, (pre)judecata. Toate manifestate inainte de a arunca o privire pe coperta, pe prefata sau la mijlocul cartii.

Stand de vorba cu un Toma necredinciosul de mai sus, mi-am exprimat, evident timid de-acum, dorinta ca, odata si odata, sa-mi astern si eu niste ganduri, fapte, fantezii intre coperti semnate de mine. Mi s-a propus sa fac un “studiu” despre consilieri locali, politica si administratie de dupa anul lui 2000, deoarece am prins, in calitate de jurnalist, vreo trei mandate de primari + consilieri locali. O carte despre evolutia unui municipiu din punct de vedere al influentei politicii asupra continutului legislativ, al aspectului orasului si, de ce nu, al locuitorilor in general… In timp ce ideea imi crestea in minte precum aluatul de cozonac in cuptor, exact cand as fi presarat niste zahar pudra peste si m-as fi infruptat animaliceste din acest gand, m-a izbit mirosul crud de drojdie. Ca prajitura sa creasca si sa se vanda, e nevoie de ingredientul minune. Oricat de mult mi-as dori sa-mi exersez calitatile de analiza-tor, atotstiutor, critic si admirator al unui studiu de cercetare – singurul care mi-ar aduce satisfactia profesionala ca-s bunuta in ceea ce fac, ca realitatea mea este realitatea cea mai apropiata de adevarul stiut de cei mai multi – mi-am dat seama ca prajitura mea o sa fie infulecata de doar zece clienti.

Masa de oameni flamanziti de curiozitate s-ar hrani mai degraba cu o gogoasa. Faina, un pic de ou si mult rahat. O carte plina cu picanterii cu numele barbatilor care mi-au udat obrajii de lacrimi, ai celor care mi-au luat cele mai frumoase cadouri sau mi-au pus la picioare luna. Romantic vorbind, de fapt… interesante ar fi, mai probabil, pozitiile mele in fata lor, a barbatilor, dar gogoasa ar fi doar infuriata, dar niciodata nu ar avea gust de cozonac.

Mi-as dori sa fiu contrazisa, sa schimb lumea, iar lumea sa doreasca sa vada o analiza (de incepator, e drept) asupra realitatii, cea care ne intereseaza, si mai putin sa citeasca franturi (evident inventate si infofolite in fantezii duplicitare) despre cine cred ei sau si-ar dori ei sa ma fi cunoscut in toata splendoarea mea… de neica nimeni. Jura-te ca nu-i asa…

PS: Acum cateva luni am primit cadou cartea semnata de Dan Lungu – “Cum sa uiti o femeie”, carte de la care ma asteptam, inainte de epilog, sa-mi dea raspunsul, solutia miraculoasa, pe care, mai apoi, s-o vand celor care plang in taina dupa cel iubit. In schimb, m-am scufundat in viata unui jurnalist, am baut si am fumat alaturi de el, am citit si cotorul, insa raspunsul cred ca n-a mai incaput intre coperti. Dar a ramas o lectura placuta, mai placuta decat aceea de a-mi fi spus raspunsul la intrebarea capacana…

Ramaneti cititori. Brb.