Familia Claudia Singura, nemaritata Matei

Nu vreau sa pic in latura penibilului sau sa ma indrept cu pasi repezi catre sintagma aplicata-mi in frunte cu scuipat, acum ceva vreme, de un “anonim” – ca am un suflet de rahat (si nu se referea la “dulce”) – dar simt nevoia sa va spun ceva din ce am trait astazi. Am fost la impartit cateva daruri la cateva familii. Astfel de gesturi nu ma mai impresioneaza de mult (a nu se intelege ca nu-i admir pe cei care daruiesc) si nici grijile altora nu-mi mai smulg lacrimi tasnitoare din ochii tot timpul surazatori (a nu se citi ca nu-mi pasa sau ca m-am obisnuit).

Impresionata azi am fost cand am vazut cum o batranica, de 90 si ceva de ani, ne stepta pe prispa casei, infofolita intr-un halat, din care i se vedea doar chipul brazdat de milioane de riduri si ochii mari, curiosi, asemeni unui copil care cauta in geanta mamei dupa bomboane. Cred ca statea acolo de buna vreme, sprijinita de prispa casei, confundandu-se cu stalpul ce tinea casa. Casa frumoasa, probabil - odata - palatul ei si al familiei. Nu avea pe nimeni, decat lalelele galbene din curte. Daruiesti ceva unui om care nu are nimic, ii spui cuvinte frumoase, ii plangi de mila sau il incurajezi, insa nimic nu s-ar compara cu glasul copiilor sau al nepotilor care ar trebui sa sparga ecoul ce se izbeste sec de peretii palatului bantuit acum doar de fantoma siluetei slabe si plapande a batranei.

Un camp plin de balarii, un caine, o cocioaba fara usa si doua sarme pe care stau de straja paturi. Asta este averea unei alte familii. Nu am intalnit-o, dar nici nu-mi doresc sa intreb: de ce asa? Cu ce au gresit?

Inuman de adevarat. O alta casa, unde un lant si un lacat pazesc o alta batrana. Imobilizata la pat. Nu am trecut de tehnologia fierului, ca sa pot sa-i citesc in ochi disperarea de a fi singur, dar am simtit ca fiecare zala rupe ceva din mine. Cat de crud mi se pare mie sa inchizi pe cineva intr-o cutie si sa-i pui lacat la libertate! Unii au spus ca e de inteles, sa nu intre cineva peste batrana. Eu nu inteleg de ce batrana era singura. Ferecata intr-o lume pustie.

banc:

"O familie avea baieti gemeni a caror singura asemanare era aspectul fizic. Daca unuia i se parea ca este prea cald, celuilalt i se parea ca este prea frig. Daca unul zicea ca televizorul este dat prea tare, celalalt sustinea ca volumul este prea incet. Fiind diferiti din toate punctele de vedere, unul dintre ei era un etern optimist, iar celalalt un pesimist neintrecut.
Pentru a face un test, de Craciun, tatal lor a umplut camera pesismistului cu toate jucariile ce pot fi imaginate, pe cand pe cea a optimistului a umplut-o cu balegar. 
In seara aceea, tatal a trecut pe langa camera pesimistului si l-a gasit plangand amarnic intre cadourile sale.
- De ce plangi?, l-a intrebat tatal. 
- Pentru ca prietenii mei vor fi invidiosi, pentru ca voi fi nevoit sa citesc toate instructiunile inainte sa pot folosi ceva din toate lucrurile astea, voi avea nevoie in mod constant de baterii noi si jucariile mele se vor strica in cele din urma, raspunse geamanul pesimist.
Trecand pe langa camera optimistului, tatal il gasi dansand cu bucurie in gramada de balegar. 
- De ce esti atat de bucuros?, il intreba tatal, la care oprimistul raspunse:
- Trebuie sa fie un ponei pe-aici pe undeva!!"

Eu sunt si voi ramane optimistul, naivul, copilul. 

PS: Astept ziua in care cineva o sa-mi explice, fara prea multa filosofie, ci doar logic, de ce eu am bani, iar unii nu au ce manca. De ce unii au tot ce-si doresc, iar altii nu au nimic. De ce unii au palate si altii tremura in frig, pe bancuta. Nu am foarte multe intrebari. Nu ma framanta atat de mult de ce unii mor de tineri, ma framanta cel mai mult de ce unii se chinuie si altora nu le mai ajunge.

Ramaneti generosi. Brb.