La cererea fanilor mei, ca tot va doreati sa-mi analizati noua tunsoare, va ofer ceva si mai tare: eu dormind, cu freza noua pe masa si geaca de imprumut. Bine ca nu am si pasta de dinti pe fata sau hartie igienica in nas, ca-n tabara... Povestea pozei e simpla: terasa de la hotel, ora 12 noaptea, doi prieteni la masa, unul preocupat sa faca poze... Mie frig tare si somn dublu. Poza nu a prins si sforaitul, dar cica nici nu s-a manifestat activ. Cred ca si el era prea obosit. Cam asa aratam dupa cinci zile de news-roman:
Sunt coplesita si un pic obosita. M-am crezut oleaca ileana cosanzeana cand am pornit www.news-roman.ro. Inca ma mai cred, dar n-am timp sa ma gandesc la asta foarte mult, sa-mi impletesc cositele sau sa scriu pe blog. Estimez sa-mi intru in ritm cat de curand.
Oricum, pe langa faptul ca m-am plans - ca asa-s femeile - si ca ma alint, recunosc ca sunt coplesita de numarul de accesari, in conditiile in care nu a fost timp de promovare. Asta nu ma face decat sa ma bucur (as si topai, dar chiar nu am timp) si sa-mi doresc urmatorul lucru: sa urc pe hotelul roman. Nu ca alpinista, ci cu un mash-banner-panou-foto cu News-Roman. Sa fiu sus, acolo unde a mai fost doar Dorin Ursarescu (foto) sau Mircea Geoana. Umbla vorba ca cine urca acolo, se pabuseste sigur. Nu-s superstitioasa, nu primesc masaj de la oameni politici, nu fac politica si nu fac afaceri pe banii statului, deci nu o sa pic. Decat un pic de dragoste pentru roman.
Ma gandesc la un termen de ducere la indeplinire a visului: 3 luni... Important e sa fie vara, sa pot trage cu ochiul la fustele fetitelor, in paharele celor care stau la terasa, la masinile stranierilor si sa salivez, de sus, dupa o felie de pepene rosu. Cu samburi.
Pentru că eu cred în ceea ce fac, pentru că eu cred că oamenii au dreptul la o şansă, pentru că eu cred că "breasla jurnaliştilor" ar trebui să fie unită (nu neapărat împotriva cuiva/ceva, ci în sens de solidaritate), pentru că eu cred că dacă alergi de unul singur eşti doar un "loazăr" cu o simplă coroniţă.... am alte o mie de motive, dar mă opresc.... îi mulţumesc lui Alex pentru gândul frumos şi frumos exprimat. Nu mai e nevoie să spun că Alex lucrează la ZdR, nu? De-am fi mai mulţi destupaţi la minte, am reuşi mai multe în viaţă... Individual sau în grup.
Eu cred că mizeriile, răzbunările şi orgoliile nu trebuie să-şi facă loc în inima mea.
Pentru cei care au făcut diferite scenarii legate de plecarea Cristianei Bortaş de la CNS. Uite că a venit şi răspunsul. Parţial... aş cârcoti el, dar măcar e de la sursă. Eu l-am primit ca şi comentariu şi-l postez drept "ştire". Voi, puteţi face orice doriţi cu el:
"Sînt viperă cu corn, vărs venin, aşa spune primarul. Succesele pe care le-a avut la catedră şi în administraţie îl îndreptăţesc să pună etichete celor care nu-l aplaudă.Eu sînt unul dintre cei care constată că oraşul arată mai frumos, pe ici pe colo, dar am dreptul, ca simplu cetăţean, să mă întreb şi să întreb cu ce bani, cu ce firme, de ce acum, în plină criză, şi dacă acestea au fost cu adevărat priorităţile romaşcanilor. Oamenii primarului fac zid în faţa presei, nu le pasă decît să se aleagă cu ceva avantaje, fie şi o farfurie cu mîncare la ospeţe cu lume bună.
Oamenii de afaceri trebuie să supravieţuiască, spun ei, trebuie să-şi ţină firmele şi agajaţii în viaţă, nu-i mai interesează cîte miliarde de lei le mai rămîn. Cînd întreb despre toate acestea, primarul mi-arată că se scurge venin pe la colţul gurii. Mai bine decît ceea ce le curge celor care îi cîntă osanale, îl aplaudă la orice pas şi-l încurajează. La fel a făcut şi predecesorul, în goana după imagine, succes la public şi voturi. " (....)
Pentru că nu am avut de ales, pentru că toată lumea mi-a închis uşa sau mi-a deschis-o doar după ce a pus lacătul pe ea, am fost nevoită să gândesc pe cont propriu. N-a fost uşor. Pentru că, din nou, unii au spus „da”, iar apoi şi-au închis telefoanele. Alţii au spus „da”, iar apoi m-au „rugat” să-i uit pe vecie. Au fost câţiva care nici nu m-au ascultat măcar. Aşadar, puţinii (foarte puţinii) care au mai rămas au promis un click.
Un click pentru News-Roman. Pe www.news-roman.ro, care se deschide mâine, 1 iunie 2010, într-o zi de marţi, veţi putea găsi un format nou de „ziar” online. Un site cu informaţii în special din Roman, axat în principal pe ştiri utile şi interviuri. În altă ordine de idei, un loc aparte o să-l aibă lumea bloggerilor, de unde, sper eu, să primesc ajutorul de care nu am avut parte in lumea reală. Măcar un click, măcar un spaţiu de promovare pe site-urile proprii.
Normal că, într-un final, de pe www.news-roman.ro vreau să fac bani. Am deja doi oameni care mi-au promis, zilnic, un click. Mai e mult până la mie, dar cred că va fi măcar interesant, dacă nu o reuşită. Pentru bloggeri, dacă lucrurile continuă la fel de bine cum se preconizează, există un loc de suflet pentru promovare şi premii, constând în produse IT. Deocamdată, încă rotiţele se mai învârt şi detaliile vor urma să fie publice pe site. Inclusiv valoarea premiilor, că aşa este fair-play.
PS: Blogul rămâne activ. Abia i-am dat, iar, de gust. Ce nu este util şi nu încape pe news-roman, o să îşi găsească oricând loc aici. Tot aici, o să vă mai ţin la curent şi cu eventualele noutăţi, succes(uri)e, eşecuri legate de proiectul meu.
Am apărut la ziar. La ziarul de scandal – Can-Can. Pe bune, numai că e o versiune mai tinerică de-a mea şi muuuuult mai naivă. Dă click, dacă nu mă crezi.
Vârsta: 28 de ani
Sunt din: Roman
În prezent sunt: şomeră
Pe viitor sper să: îmi găsesc de treabă
Dorinţa, visul meu este să: trăiesc bine (ha, ha, ha). Nu, visul este să fac ceva util cu viaţa mea şi să mă doară cât mai puţin spre deloc în cot de vieţile altora.
Hobby-urile mele sunt: scrisul şi arta manipulării. La niciuna nu excelez.
PS: Că nu mă pot abţine, că mi-au murit lăudătorii, că nu-mi mai încap în pene, că nimeni nu mă mai vrea, spun eu: erau să mă dea şi în ZdR. Cu 15 pentru Roman. N-a fost să fie. Mi-a luat pagina Alin. Na, el e preşedinte. Eu, nu-s. Încă.
Moţăi, în timp ce, pe ecranul calculatorului, se derulează Seinfeld. Râsul zgomotos al „publicului” mă mai trezeşte din lâncezeală. E amuzant băiatul ăsta. Cred că-mi place deoarece vorbeşte despre lucruri simple, normale, posibile. Unele le-am păţit şi eu. Cred că şi atunci am râs. Râd destul de mult. Acum aş mai dormi un pic, însă îmi sună telefonul. Mă surprind zâmbind şi nu e datorită lui Jerry. Mă sună un prieten, cu care nu am mai vorbit de ceva vreme...
Hmmm, îmi spun, plină de sine, până la urmă lumea nu m-a uitat. „-Alo, salut... Ce mai faci?” Discuţia continuă pe ritmuri de salsa. Eu mă dau doi paşi mai în spate, îmi plâng uşor de milă, după care mă rotesc pe călcâi şi avansez credibil şi stăpână pe mine: „Nu-i nimic. Mă ridic eu. Şi nu voi popi pe nimeni. O să-mi fie bine, o să vezi tu...”. Râde şi el. Râd şi cei din film. Îl opresc pe Seinfeld. După ce voi închide telefonul vreau să recuperez faza. Poate mi s-a întâmplat şi mie. „-Tu ce mai faci, esti bine?”, întreb eu, aşa cum m-a învăţat mama... că în viaţă trebuie să fii politicos şi să întorci gestul omului. Mingea e, acum, în terenul lui. El nu dansează salsa. E mai degrabă un vals. Un dans de societate, cordial. „Nimic în mod special. Sunt ok, nu mă plâng prea tare. Voiam să ştiu dacă tu eşti bine”. Simt nevoia să improvizez ceva. Sigur nu simt nevoia să vorbesc despre mine, deşi atâtea gânduri, planuri, vise îmi trec prin minte... Aş da drumul la film, poate prind o poantă bună şi o spun. În acest fel, el îşi va lua gândul de la curiozitatea asupra vieţii mele anoste şi va zâmbi. O să-l fac să se simtă bine. Da, asta e scăparea mea.
„Ea ce mai face?”, mă întrerupe, la o secundă după ce tocmai apăsasem butonul magic de play... „Ea? Ăăăă, nu ştiu. Cred că-i bine. Sigur e bine, numai că nu am mai comunicat de ceva vreme. Am fost ocupate”, mint, dar nimeni nu-i aşa de nebun încât să mă contrazică... Nu la telefon, nu din prima, nu azi. „Păcat, vă stătea bine împreună”. Îmi iau inima-n dinţi şi lovesc „Da. Plus că săruta şi foarte bine”. Nu-i o replică din film, dar semăna cu ceva dintr-un episod teribil de ilar. E o replică bună, îmi spun. Nu m-am înşelat. Îi puteam auzi respiraţia, din ce în ce mai sacadată, în telefon. Semăna cu un grohăit de porc, scărpinat pe spate într-o zi caniculară de vară. Nu e dizgraţios, e doar uşor prea evident. Nu ştiu dacă să-l întrerup... Trebuie să-l întrerup, dar nu ştiu ce să spun. Încă o glumă? Cred că i-a ajuns pe ziua de azi...
Îmi sună celălalt telefon. Da, asta este! Respir uşurată, în timp ce, la capătul celălalt al firului invizibil, interlocutorul încearcă să-şi drege glasul. „Nu te mai chinui”, îmi spun în gând. Te salvez tot eu. „Scuză-mă, mă sună cineva. Mulţumesc frumos pentru telefon şi pentru că nu m-ai uitat” sau nu ne-ai uitat, dar mă abţin de la ultima formulă. Ne salutăm, protocolar, în timp ce, cu mâna dreaptă, apăs instinctiv „yes” pe butonul de la celălalt telefon. „Da, acum cobor”. Până să închid, sunt deja jos din pat şi-mi trag un crac de la blugi pe mine. Nu-ţi place să mă aştepţi, iar mie nu-mi place să te supăr. Nu vreau să supăr pe nimeni, dar nu-mi reuşeşte întodeauna. Cred că pe interlocutorul meu l-am cam supărat, după ce i-am dat apă moară şi i-am întrerupt fantezia. În timp ce-mi perii cu grijă părul ciufulit la spate, de la pernă, mă surprind în oglindă că zâmbesc. Ce ţi-e şi cu bârbaţii ăştia... Nu suportă gândul a doi bărbaţi care se sărută şi înnebunesc la gândul că două femei şi-ar putea atinge, pasional, brutal sau doar accidental, pielea. E rece în baie. Îmi aduce aminte de o cameră impersonală, cu un pat, o canapea şi un televizor dat prea tare şi un miros apăsător de ţigară Parliament. O şuviţă de păr încâlcită pune punct visării. Nu am timp de amintiri. Trebuie să cobor. Ies pe uşă, aruncând un „pa, nu întârzii mult” şi o zbughesc pe scări. Mă opresc în hol, la avizier. Da, casa scării... Arunc o ultimă privire prin geamul plin de anunţuri şi ies râzând. Ies spre tine. Deschid uşa şi urc la fel ca de fiecare dată. Întâi piciorul drept, apoi stângul, într-o mişcare nefirească, deşi totul este atât de normal. Ca de fiecare dată, îmi spui să-mi pun centura, de parcă ne-am pregăti să zburăm pe Lună. Te ascult şi te privesc. Oare şi tu gândeşti la fel... Oare atunci când iau restul de la vânzătoarea de la chioşcul de pâine şi ne atingem degetele sau ne zâmbim, mulţumindu-ne reciproc pentru afacere, te gândeşti dacă e coaptă pâinea, dacă mi-a dat restul corect sau dacă ai putea să cumperi, la pachet, o iluzie?! Dacă ai şti, dacă ţi-aş spune, te-ai schimba? „Nuuu, nu se poate”, spui, sigur pe tine, iar eu ridic ochii şi mă bucur până la Lună. Te uiţi fix la parbriz. Ai pornit ştergătoarele. Afară plouă. Nu-ţi place ploaia.
Ochii mi se prefac în nori. Nu vei şti adevărul niciodată. Nu-l vei şti, pentru că adevărul nu există! Ploaia s-a oprit. A fost una trecătoare, de-o vară. Porcii cred că s-au bucurat...
În mod normal, Cristiana Bortaş pleacă de la CNS ar fi fost doar o bârfă. Dar ce mai e normal în ziua de azi?! Ieri, am purtat o discuţie absolut halucinantă cu CB. Eu am sunat, aşteptându-mă la una din conversaţiile obişnuite dintre noi, ceva cu iz de ceai verde şi gust de prăjitură diplomat (cu puţină frişcă). A fost mai mult o tiradă, decât o discuţe. S-a încheiat cu "Eu, începând cu ziua de marţi (n.b. - 1 iunie 2010), nu mai lucrez la CNS"
Am închis telefonul, că oricum n-am înţeles nimic. Bine, în presa romaşcană e din ce în ce mai greu să înţelegi ceva. E nevoie să angajăm un om care, zilnic, să se ocupe cu desenul... Dacă ea a zis că pleacă, nu e bârfă - e ştire. Probabil ar trebui să o etichetez cu "politic-os"...
la PSD Neamţ. Ales. N-am visat. Aşa am auzit. Arsene se întoarce la Cetate. Cred că eu i-am purtat noroc lui Alin, că l-am pus în poză cu mine şi imediat după Chelaru, Ioan Chelaru. Bineînţeles că el nu o să recunoască! Sau poate Ponta i-a purtat noroc... N-are importanţă, trăiască preşedintele - şi acum nu mă refer la Băsescu. El să facă ce-o vrea, numai nouă nu!
Mă uit în paharul plin cu licoarea roşiatică. Nu-mi place culoarea. Nu-mi place carnea în sânge. Am impresia că, dacă îndrăznesc să muşc, ţipătul animalului mi se va lovi de corzile vocale şi mi se va întoarce asemenea unui ecou de reproşuri. Prefer să simt gustul de ars, ce-mi aduce aminte de cozonacul cu cacao al bunicii, făcut în cuptorul de la aragazul cu trei ochiuri şi o butelie. Nu mi-e foame, dar o felie de cozonac de la bunica nu aş refuza. Nu aş inmuia-o în vin, ci aş ciupi bucată cu bucată şi aş lăsa fiecare boţ să se topească uşor, pentru că, acum, azi, îmi este prea lene să mestec. Să ascult.
Ridic paharul, învârt uşor, în sensul acelor de ceasornic, aşa cum am văzut pe Dicovery că se face, şi sorb. Prima gură e ca primul sărut. Îmi face uşor gura pungă de atâta dulceaţă, stomacul mi se strânge, iar ochii mi se închid, de parcă ar vrea să păstreze senzaţia vie mai mult de câteva secunde. Scârţâitul scaunului din faţa mea mă aduce cu picioarele pe pământ. Orice vis durează doar câteva clipe, oricine ştie asta... Tu vorbeşti, te agiţi. Licoarea mi-a alunecat pe gât, îşi face loc acum, probabil, printre resturile de mâncare de la prânz.
Nu-s supărată pe tine, dar nu-mi pot lua ochii de la faţa de masă şi de la pata crem lăsată probabil de cei doi bărbaţi care s-au ridicat de pe scaunele astea pentru a ne face nouă loc. Nu înţeleg de ce te agiţi, în timp ce totul, în jurul tău, este de o normalitate bizar de banală. Zâmbesc. Întotdeauna zâmbetul meu îţi aduce confortul de care ai nevoie. Ai impresia că totul este bine, iar mie îmi place să te fac fericit.
Ridic paharul, în timp ce, ca să par interesantă, privesc dezinteresată în jur. Aşa am văzut că fac actriţele în filme. Ce pereche frumoasă, îmi spun în gând, uitându-mă în colţul camerei, spre geam, unde doi tineri se ţin, peste masă, de mână. Nu îndrăznesc să-ţi mai împărtăşesc secretele găndurilor mele. Nu le înţelegi, pentru că lumea ta este agitată, iar a mea este discretă. Încerc să aflu, dintr-o privire, care le este povestea. El o iubeşte mult. Ea îl iubeste mult, dar mai puţin decât el. El simte asta, iar fiecare gest al lui îi trădează inferioritatea. Probabil îi spune, pentru a zecea oară astăzi, cât e de frumoasă. Fiecare compliment e ca o cărămidă pusă în groapa care, peste timp, speră el să o umple pentru a ajunge la înălţimea ei. Ea îi face cu ochiul şi-i trimite o bezea, în timp ce priveşte înspre degetele de la mâna stângă. Se uită la inel cu piatră roşie... Hmmm. Poate m-am înşelat. Poate cărămida e doar o piatră nestemată după care el a alergat Iar ea a înţeles. Probabil că niciunul... Gândul îmi este (în)frânt.
Ai cerut deja nota. Mă ridic de la masă şi te urmez ascultătoare. Mă întorc, pentru o fracţiune de secundă, cu privirea către locul de unde am plecat. Pata e tot acolo. Paharul e pe jumătate plin. Ar fi trebuit să-l beau. Tot timpul las lucrurile pe jumătate terminate.
